Istoria mineritului

Primele documente scrise ce atestă existența Slănicului datează din 1429 când Voievodul Dan al II-lea întărește stăpânirea satului Poienile Vărbilăului unor boieri. Denumirea Slănicului apare la începutul sec. al XVI –lea în Registrele vigesimale din Brașov care au înregistrat care cu mărfuri din Slănic. O alta inregistrare se gaseste in martie 1532, când Vlad Înecatul, voievodul Țării Românești întărește zapisul prin care Vlad, slugă domnească și Stoica au cumpărat ”ocină”. 

In anul 1691, Spătarul Mihai Cantacuzino reușește să obțină aprobare din partea voievodului Constantin Brâncoveanu ca să deschidă ocnă de sare la Slănic.

Exploatarea cea mai importantă a Cantacuzinului s-a făcut ”La Noroaie”, acolo unde ”vărful sării” îl atrăsese atât de mult. Încă din anul 1685, după ce a cumpărat jumătatea de sud a Slănicului, a angajat oameni la săparea puțului ai cărui pereți i-a fixat  cu ajutorul unor îngrădituri de nuiele. La numai 4-5 m au dat de sare. Cu ajutorul topoarelor, ciocanelor, penelor și răngilor din metal se făcea tăierea sării în bolovani de o anumită formă și greutate. De obicei se săpau patru puțuri. Două pentru exploatare, unul pentru aerisire și al patrulea pentru intrarea și ieșirea lucrătorilor. Primii 10-12 m erau săpați vertical apoi se excava un spațiu în formă ovală aprofundând puțin câte puțin exploatarea. Când aceste excavații ajungeau la diametrul de 50-60 m nu se mai tăia oblic ci vertical,  croind o ocnă cilindrică. Astfel interiorul ocnei semăna cu un clopot. Ridicarea bolovanilor la suprafață se făcea cu ajutorul unui crivac pus în mișcare prin tracțiune animală. Crivacul era format dintr-un tambur sau cilindru vertical de 4 m diametru și 3 m înălțime. Cablul se înfășoară coborând în ocnă cu extremitățile atârnând câte un burduf din piele de bivol în care se puneau câte 4 bolovani. Mai târziu burduful a fost înlocuit cu un fel de pod solid de lemn. Cu un astfel de sistem se extrăgea până la 80 de tone de sare într-o zi.

Mai târziu, exploatarea sării s-a făcut la Baia Baciului  între anii 1715-1778. Aici au existat 5 ocne. Către anul 1786 se trece la exploatarea sării pe versantul răsăritean.

În fostele ocne prăbușite s-a strâns apă atât din izvoarele subterane cât și din ploi devenind lacuri mai mult sau mai puțin sărate. Dovedindu-se vindecătoare au fost amenajate în acest sens. 

Despre Muntele de sare aflat deasupra Băii Baciului se vorbește în Chestionarul Revizorului școlar completat de Alexandru Slăniceanu în 16 martie 1894. Este declarat monument al naturii în 1952, ca unul din cele mai atrăgătoare masive cu aflorimente de sare gemă din România. Rezervația are în componență Muntele de sare cu Lacul Miresei, Lacul Porcilor și Lacul Baia Baciului.

Între anii 1778-1818 exploatarea sării s-a făcut la ocnele de la Baia Verde. Aici au fost trei ocne care aveau fiecare patru puțuri. Cel de-al patrulea puț era folosit pentru aerajul minei. Aerajul era natural. Pentru verificarea aerului se foloseau lumânări. Dacă lumânările se stingeau alarma era generală și lucrul înceta. Pentru accelerarea procesului de aerare naturală a salinei, la gura celui de-al patrulea puț se făcea focul: aerul cald și ”incombustibil” se ridica din galeriile subterane obligând ca în locul lui să pătrundă aer proaspăt.  După anul 1818 mutându-se exploatarea, ele au fost părăsite și foarte repede s-au prăbușit, iar apa de ploaie, precum și izvoarele, le-au transformat în lacuri și chiar băi. 

La circa 300 m la nord de Băile Verzi au luat naștere prin anii 1818-1820 două noi ocne de sare, Ocna Veche din Deal și Ocna Veche din Vale numite mai târziu Ferdinand și Carol I. Cele două ocne erau foarte apropiate, numai 4 m la bază, pentru a se putea trece dintr-una în alta. În aceste ocne au lucrat și mulți condamnați. 
În ocnă dormeau, mâncau și munceau. Se spune că numai de sărbătorile Paștelui erau scoși afară să se bucure de lumina soarelui. Și aceste ocne aveau 4 puțuri, doar că cel pentru lucrători era prevăzut cu scări, deci nu se mai intra în ocnă cu frânghia ca la celelalte exploatări. Gurile de exploatare erau prevăzute cu crivace acționate de cai, la fiecare puț erau folosiți 3-4 perechi de cai.

S-a lucrat intens la aceste ocne până în anul 1860. De la această dată s-a micșorat numărul lucrătorilor pentru că au trecut la ocna „Sistematica”, iar din anul 1865 n-au mai rămas decât unii condamnați.

Lucrările de deschidere a ocnei sistematice la Slănic încep în luna septembrie 1855 prin prospectarea geologică a zonei. În același timp cu schimbarea metodei de exploatare a sării (profil trapezoidal), se modernizează și sistemul de cântărire al sării, transportul sării în mină și afară, ventilația ocnelor, normarea muncii, etc. Pentru transportarea sării atât în ocnă cât și afară de la puț la magazie se introduce sistemul de cale ferată îngustă. Ocna de sare de la „Sistematica” a fost curând abandonată pentru desele inundații și mai ales pentru calitatea inferioară a sării.

Se trece astfel la exploatarea Minei Carol intre anii 1881 si 1937. O inovație folosită la această ocnă este mecanismul de extracție sistem „ascensor” instalat în anul 1875. Mecanismul funcționa pe principiul contragreutății cu care acționa încărcătura de sare asupra forței motrice (în cea de față, cea animală). O altă inovație a fost mașina cu aburi Dampfgopel în anul 1879. Cu ajutorul mașinii se putea extrage o greutate utilă de 700 kg de la adâncimea medie de 100 m, viteza era de 3-4 m/sec.

O altă noutate a fost și iluminatul electric.  Pentru prima dată în 1883 s-a folosit o locomotivă de 8 CP care furniza curent pentru alimentarea a 12 lămpi cu cărbune.  După doi ani, locomotiva a fost înlocuită cu o mașină cu aburi mai puternică, de 18 CP. Peste 30 de ani, adică în anul 1912, salina este dotată cu două uzine electrice cu motor Diesel  care vor da curent și orașului. Altă inovație folosită din anul 1931 este introducerea havezelor pentru tăierea sării, iar transportul sării în interior cu vagonetele, dar încărcatul se făcea tot manual. Exploatarea sării la această ocnă a durat până în anul 1937, deci 67 de ani. 

Mina Carol nu a fost deschisă vizitatorilor niciodată, puțul Carol nu mai funcționează totuși se mai poate intra în ea prin Mina Mihai. În mina Carol s-a organizat cu ocazia semicentenarului Unirii Principatelor, în septembrie 1909, o masă festivă româno-franceză. La 100 de metri sub pământ, Casa Capșa din București a organizat un prânz împărătesc cu o orchestră renumită.

Inundându-se mina de sare de la Doftana în anul 1901 și crescând tot mai mult cererea de sare pe piața internă și externă, Regia Monopolurilor Statului a hotărât deschiderea unui nou câmp de exploatare la același nivel cu Mina Carol, în partea de apus și cu un puț propriu de exploatare, puțul Mihai. După mai multe cercetări geologice, Mina Mihai a fost pusă în funcțiune în anul 1912 folosindu-se pentru scoaterea sării mașina cu aburi cu bobină pentru cablu lat adusă de la salina Doftana. Aceasta fusese cumpărată în anul 1887.

Mina Mihai se compune din 6 camere cu profil trapezoidal, cu o deschidere la tavan de 12 m, o înclinație a pereților de 600 pe orizontală, talpa lată de 37-38 m iar înălțimea de 60-62 m. Mina are o suprafață de exploatare de 12.500 m2 și satisface nevoile producției până în anul 1943, când se întrerupe exploatarea și totul se mută în Mina Unirea. Mina Mihai este cea mai veche mină care nu a suferit nici o modificare. În ultimii ani această mină a devenit cunoscută datorită organizării de Concursuri naționale și internaționale de aeromodele. 

Încă din anul 1928 Regia Monopolului Statului a hotărât ca serviciile sale să pună de urgență în studiu deschiderea unui nou câmp de exploatare care să înlocuiască Mina Carol și să completeze pe acela al Minei Mihai. Ținându-se seama de rezultatele sondajelor făcute în cursul anilor 1930-1931  care au demonstrat că sarea aflată sub minele Carol și Mihai este de bună calitate și din abundență, s-a hotărât ca noul câmp de exploatare să se deschidă sub aceste mine. Existau atât avantaje cât și dezavantaje. Dezavantajul era că se legau două mine, una veche de una nouă, avantajul era că se puteau folosi puțurile vechi. Exploatarea sării în Mina Unirea a avut loc din 1943 până în 1970. Aici, de la început s-a pornit tăierea cu haveza atât orizontal cât și vertical, transportul sării se făcea cu vagonete pe linie îngustă iar încărcarea și descărcarea se realiza manual.